Meditatii – Jertfa, ca baza a identitatii vie ale neamului

Exista o ruptura in 89, adica dupa, in societate, care este desconsiderat de societate. Inaintasi nostri care au luptat impotriva comunismului, in munti, cu arme, una chiar acuma a murit, au cunoscut ce inseamna viata cu jertfa, eroismul jertfei. Societatea noastra este fara viitor, fara fond reale, ca noua societate dupa 89, nu este cladit pe jertfa inaintasilor nostri. Temelia adevartata a societati, este jertfa eroismului, sau eroismul jertfei, care are fond in sacrificiul spiritual. Traim intr-o societate care este negarea jertfei inaintasilor nostri, negarea trecutului viu, inca prezent.

Degeaba certam deasupra corectitudini istoriei nationale, intr-un mod teoretic, degeaba invinuim pe inamicul exterior de falsificarea istoriei nationale, daca viata noastra sociala este negarea jertfei inaintasilor nostri.

Jertfa este baza personalitati vie. Te face persoana adevarata. Jertfa nare metoda, este darul vieti, trebuie sa accepti numai. Duhul te impinge ca sa jerfesti, este lucrarea Duhului in om. Omul jertfitor este omul care accepta lucrarea Duhului. Omul care jertfeste pastreaza adevarat identitatea nationala vie. Identitatea nationala este viu prin jertfa, si nu prin gura mare a extremismului. Prin omul care jertfeste pentru neam, se pastreaza identitatea nationala in Duh, prin Duh. Prin jertfa este pastrat continuitatea vie ale neamului, in Duh.

Societatea dupa 89, este negarea tot ce s-a jertfit pana acuma neamul. Acuma domneste lasitatea care neaga pastrarea identitati vie prin jertfa. Lasitatea asa ajunge la o pastrare teoreticianista, comoda, fara jertfa, a identitati nationala. Nevoia de jertfa este o nevoie importanta a personalitati, prin asta se formeaza pesonalitatea. Idealul de non-personalitate a omului modern, se bazeaza de idealul comoditati. Omul comod este omul teoretic. Omul teoretic este prada manipulari. Pe omul jertfitor nu se poata manipula, ca jertfa este a lui, este o experienta a personalitati sale, nu este ceva primit din exterior ca teoreticul. Identitatea vie ale neamului insemana, ceva pastrat in sinele tale, prin traire. Ce se pastreaza cel mai bine?! Pentru care ai jertfit.

Jertfa are sens, daca este lucrarea a unei mai mare spiritualitate, adica daca este lucrarea Duhului. Duhul ne cunoaste sufletele noastre. Asta inseamna ca Duhul este cunoscatorul adevarat al identitati neamului, ca identitatea adevarata nu este ceva teoretic, este continutul viu al sufletului pentru care am jertfit. Adevaratul identitate nationala este pastrat prin Duh, in Duh, se pastreaza prin invatatura Duhului.Jertfa ne invata ca identitatea neamului nu este ceva pur formal care trebuie pastrat intr-un mod satatic, formal, si dat mai departe, asa fel nu cumva sa strice forma. Identitatea neamului este este viu daca este intr-o continu formare, transformare. Transformarea adevarata nu se face intr-un mod voit, pe baza unei hotarari teoretice. Adevarata transformare ale vieti neamului este o intamplare. Intamplarea da dinamica identitati nationale, altfel devine static, mort. Jertfa nu este voit, nu se poate hotara, este intamplare. Intamplarile adevarate sant lucrarea Duhului. Unde identitatea nu isi permite, intamplarea Duhului identitatea neamului devine rigid, si moare.

Idealul de azi, a omului modern, ca sa meraga bine. Din pacate asa este gandit si pastrarea identitati nationala, ca sa mearga bine neamului. Dar din pacate traim clipele unei lume in disparitie care era bazat pe jertfa, traim disparitia ultimelor personalitati care au bazat viata lor, al comunitati pe jertfa. Santem martori disparitiei unei ideal de viata care era bazat pe jertfa, din cauza asta era vie. Vitalitate unui neam se naste din jertfa. Si nu din idealul, ca avem de toate! Din pacate istoria noastra prezenta, ce traim in prezent, este negarea trecutului nostru, jertfit de inaintasi nostri, si pentru asta nu alti sant de vina, numai noi. Negarea trecutului jertfit este, este negarea identitati nationala vie. Degeaba sistinem intr-un mod teoretic corectitudinea istoriei neamului, daca prin negarea jertfei inaintasilor nostri, negam intr-un mod practic trecutul nostru. A pastra identitatea nationala, inseamna mod de viata, acceptarea intamplarilor vieti. Daca nu facem nu acceptam lucrarea Duhului in intamplari totul devine rigid, adica teoretic. Teoreticul este moartea neamului.

 

Meditatii – Distractia pe seama crizei

Candva am vandut multe intr-o situatie de criza. Terenuri valoroase pentru nimic. Acuma regret, dar n-am ce sa fac. Trag concluzia si gata!

Dar cand o tara este de vanzare este mai grav, mai regretabil. Mai ales daca este vandut terenuri, si ce este sub pamant. Nu trebuie sa fi expert, ca sa sti candva se va consuma omenirea ce este sub pamant. Romania are niste minereuri importante sub pamant, santem o tara bogata. De ce trebuie sa ne exploatam neaparat ce este sub pamant, de ce trebuie sa ne grabim. Oare candva, cand alti consuma ce au sub pamant, nu cumva valoarea minereurilor noastre poate atata costa, ca in sensul asta ar putea devenim o putere mondiala, in privinta minereurilor, normal asta ar inseamna si putere economica.

Normal nici cele noastre sub pamant nu tine in veci, dar ar insemna o baza economica, si daca timpurie, care ar fi la baza unei crestere economice, fara a imprumuta. Asa se spuna, ca un adevarat capitalist se gandeste termen lung, sa spunem ca asa este, chiar idea asta cel mai importanta nu este la moda la noi.

La termen lung, pe baza unei conduceri intelepte, merita sa suferi, ca chiar imediat nu ducem bine. Dar nu merita, in termeni lung, ca sa sufera oameni, cand imprumuturile cresc. Deja poporul asta era infometat din cauza imprumuturilor. In timpul respectiv occidentul a vaitat ce mare pacat, a condamnat. Tot in situatia aia santem.

Cand statele comuniste erau indatorati, la occident indatorarea era considerat o dovada ca comunismul nu este un sistem viabil. Acuma sant indatorate si capitalisti, acuma nu se spune ca sistemul nu este viabil, se spune ca e criza.

In mituri sant reflectate toate problemele omului, nu este nimic nou. Miturile avertizeaza omul, daca produce mult peste nevoile sale ajunge la criza. Asta nu este o pilda literara, este o realitate. Lacomia se pedepseste, ca societatea devine autodistrugator. Totdeauna asa a fost in istorie. Miturile, si arhetipurile biblice arata mult mai bine, mai ales, ca e vorba niste realitati in suflet, problemele omului, radacinile adevarate ale problemelor omului, decat analizele economice, stiintifice, cate odata si filozofice. Traim intr-o eroare, credem, daca este ceva demonstrat mai complicat, ne duce mai aproape de adevar, ca analizele economice, filozofice. Multe ori spunem, daca vrem sa aratam seriosi, ca nu trebuie simplificate lucrurile. Din pacate nu vede realitatea nici simplistul de azi, nici cine se complica, ca nu vede cu ochi sufletului, prin miturii, prin simplitatea miturilor, sufletului.

Bine, e mai interesant o analiza economica, decat o simpla pilda biblica. Parca ne intereseaza ce este interesant si nu problema in sine. Parca ne place criza, ca este foarte interesant si ne distram chiar cu criza. Oare vrem sa stam in fata-n, fata cu radacinile problemelor noastre, sau intr-un mod inconstien ne distram in criza, cu criza, asa chiar iubind criza, ca se poate iubi inconstient si cele rele, chiar devine o dependenta. Asa devine un rol social criza, ca santem in ciza. Rolul iubit inconstient, ingreuneaza rezolvarea crizei, ca intr-un mod inconstient nu vrem sa rezolvam criza, ca in lumea unde plictisul este o stare de baza a omului, vine bine distractia pe seama crizei.

Foarte important ar fi, ca sa ne reflectam, nu cumva, intr-un mod inconstient ne place criza, si intr-un mod inconstient nici nu vrem sa scapam de criza. Ca omului a placut todeauna, ca sa planga, rolul omului care se sufera, care ii place rolul omului care sufera, si primeste mila. Comunismul ne a invatat, ca sa plangem. In comunism am obisnuit cu rolul omului care cere mila, care ii place ca primeste mila, ca ii place mila fata de sine, ca sa linguseasca ranile. Este foarte placut ca sa lingem ranile, si povestim altora.

Problema ca criza incepe sa devina mit, adica pe care ne place ca sa povestim, fara sfarsit, fara rezolvare. Cand ceva devien mit, chiar impiedica rezolvarea problemei, ca ne place ca sa tot repovestim suferinta noastra, adica povestim mitul nostru.

De cand sant moarte miturile adevarate, care ne ar invata, cream miturii false care ne tin in stare precara.

 

Reflectii politice – Victor Orbán îl imită pe Horthy Miklós

Un politician maghiar, fost prim ministru al Ungariei, Dr. Boross Péter, spunea, într-o emisiune televizată, că problema generaţiei de azi este că a uitat să gândească în analogii istorice, prin care se poate înţelege momentul prezent.

Dacă am aplica o astfel de gândire, am înţelege că Victor Orbán imită o epoca trecuta, cea a lui Horthy Miklós. Nimic nu este nou sub soare… Trebuie ştiut însă că Orbán nu este sincer, nici în naţionalismul său, nici în religiozitatea sa. E un aventurier politic. La început nu era naţionalist, ci liberal şi cosmopolit. Nu era nici măcar susţinător al religiei. Ba chiar a atacat religia şi preoţimea, după care s-a “convertit” brusc şi s-a dus la Vatican să se linguşească.

Eu observ că mulţi români se uită la Ungaria cu mirare şi respect, deşi multe lucruri pe care le văd sunt numai aparenţe, sunt jocuri ale suprafeţei. Ungaria n-are nicio pondere politică şi economică. Politica economica guvernului Orban faţă de Occident e şi ea o aparenţă, nu are pondere reală. Orban e un mare jucător, ca şi Băsescu, diferenţa dintre ei fiind aceea că Orban acordă mai multă importanţă aparenţelor, aspectelor de bună purtare, protocolului.
Orban dă de lucru oamenilor fără loc de muncă, punându-i să facă curat. Dar îi pune să facă curat acolo unde este deja curat. Nici mizeria nu este naturală, dar nici curăţenia, căci e facută cu forţa.

Rezolvarea problemelor este, de fapt, armonia sufletului, pe care am pierdut-o.
Diferenţa dintre lumea ortodoxiei şi cea a creştinismului occidental nu este numai formală, diferenţa este spirituală. Pentru a înţelege ce se întâmplă în Ungaria astăzi, trebuie cunoscută această difernenţă. Foarte puţini înţeleg, căci majoritatea gândeşte numai în diferenţa de formă, diferenţa dintre lumea maghiarilor din Ungaria şi lumea de aici, cea ortodoxă. Şi aici lumea a început să gândească cu capul occidentalului, adică exclusiv în termeni de confort şi prosperitate, de precizie a organizării, ceea ce, în sens ortodox, nu-i bine, căci începem să ne pierdem sufletul şi nu observăm acest lucru.

Occidentul este o lume a formei fără suflet. Maghiarul preţuieşte aparenţele fără suflet. Din acest punct de vedere, adică al aprenţelor goale, el este occidental. Vremea lui Horthy este renumită pentru aceste aparenţe goale, simple jocuri ale suprafeţelor, accentuate de religie. Căci şi religia poate să fie aparentă. Nu lăudaţi Ungaria că a dat importanţă religiei în Constituţie. Întrebaţi-vă dacă nu cumva sunt doar litere! Voi, români, uitaţi-vă la Ungaria de azi, a guvernului Orban, cu spirit duhovnicesc şi veţi vedea cu totul altceva – ceea ce este, de fapt: un joc al suprafeţelor goale.

Pretenţia de autonomie a secuilor este o cerinţă a formei fără suflet. Iar ce este fără suflet, nu apără neamul, căci existenţa neamului trebuie să se bazeze pe suflet.

 

Povesti adevarate – Cersetorul, Politia din Chichis, si tigara de contrabanda

Foarte interesant, ca in com Chichis, “cersetoarea”, care cerseste tigara este dat la politie de catre primaria din Chichis si avertizat prin proces verbal, de catre politie, dar femeia, vizavi de gara CFR Chichis, langa drumul european, Brasov-Bacau, acolo locuieste, care face comert, cu tigara de contrabanda din Ucraina , dupa suspiciunea noastra (folosesc termenul de suspiciune de a feri de denunt calomnios) din Ucraina, nu pateste nimic si targuieste de mai multi anii, vr-o cinci. Inainte a targuit, asa negru, cu mai multe lucrurii si cu mancare, spirt din Moldavia. Dar cum se auzea si cu cauciucuri de bicicleta. Cate odata, vecini lui mai indepartati si apropiati, veneau de la ea, cu pungi mari, parca veneau, dintr-un supermarcet. Cand nu era acasa, asa momentan, clienti asteptau la poarta, asa doi, trei. Politia din Chichis, acolo face controluri rutiere si totus nu s-au observau nimic.

Foarte interesant, ca inainte de mai multi anii, a existat suspiciunea, ca politai din Chichis, cersesc motorina de la soferi de tirurii si ascunzisul motorinei era la femeia respectiva, pe urma suspiciuni lor. Intr-o seara tarzie, asteptau, “cersetoarea” cu sotul sau, chiar acolo in apropierea porti femei respective, si venea adjunctul sefului, cine era in timpul respectiv, cu o Dacie papuc, dar a plecat. Iarasi venea, dar s-a intors si a plecat. Dupa un timp, venea nevasta s-a si a aruncat niste bidoane in curtea femei respective. Secretul bidoanelor era elucudat, cand un sofer de tir, din Ciuman, Fabian povestea lor la un drum cu ocazie, ca seful politiei Frunza Neculai cerea de la el motorina dar el n-a dat, chiar a dat o lectie.

Odata femeia respectiva, cand erau politati la control, in frunta cu seful, Frunza Neculai acolo la fata porti sale, a dat politailor, in pet de doi litri, parca era apa, dar oare era apa?!

“Cersetoarea” era infricosat, de catre politie, cu un proces verbal de avertizment, ca a vazut acolo cam multe si politai asa vrut sa scapa de ea. Sotul “cersetoarea” a chemat pe seful politiei, prin telefon, pentru lamuririi in privinta procesului verbal, ca nu era chemat nevasta s-a pentru audiere si scriere de declaratie, prin posta era trimis procesul verbal, seful politiei, Frunza Neculai a spus, ca primaria a sesizat, dar nu au avut martorii si din cauza asta a dat numai avertizare – pe procesul verbal nu a existat nici o semnatura de martori.

Dar nu asta era singura intamplare. “Cersetoarea” era si urmarit, pandit de politie. Cand era la gara “cersetorul” si statea de vorba cu o femeie, a aparut si domnu Frunza, si a tras la raspundere pentru ce opreste oameni. Dupa ce a mers acasa “cersetorul” si povestise sotului, sotul a chemat pe agentul Frunza, si a sfatuit, ca sa nu urmareasca pe nevasta s-a, urmareasca pe femeia care face contrabanda cu tigara. Raspunsul lui era o capcana, a zis spuneti cine este – sotul zicea: “pentru ce intrebati stiti bine cine este”.

Povestesc niste intamplarii, care arata din ce cauza este deranjant prezenta “cersetoarei” la gara. Era interesant ca cand merga undeva, familia “cersetoarei, cu ocazie si statea de marginea drumului, unde facea controluri rutier politai din Chichis si veneau la control, nu ramaneau acolo la control mergeau la alt loc, destul de nervos.

Dar povestesc niste intamplari mai interesante. Odata veneau de la Raul-Negru “cersetoarea” si sotul sau. Craciun Adrian, Ancu Adrian, agenti la politia din Chichis, erau la control. Ancu Adrian statea la marginea asfaltului, fata cu drumul. S-a parut si daca putin a miscat capul jos-sus, ca na observat pe ei. In timpul asta , colegul sau, Craciun Adran, verificase o masina mare, care era sa iese din sat, trasportand rumegus. Ancu Adrian, sigur ca observase pe ei, ca a mers la colegul sau, a spus ceva, dupa ce colegul sau, a dat inapoi soferului actele si imediat s-a terminat controlul, dupa ce aparuse “cersetoarea” si sotul sau.

O alta intamplare s-a intamplat cand “cersetoarea” era la gara, singur. Cand ajunsese “cersetoarea” la gara, o masina era la control. Si ce s-a vazut “cersetoarea”?! Ca din masina era dat politaiului Craciun Adrian o sticla de vin. Era acolo si seful, Frunza Neculai, care observase pe “cersetoare” si s-a incremenit, din cauza, ca agentul Craciun n-a vazut pe “cersetoare”. Din cauza, ca “cersetoarea” e fricoasa, a intors spatele si a intors in sat. Din cauza asta este deranjant cersitul tigari la gara CFR.

Altfel politai au spus lor ca e voie cersitul tigarii. Dar totus din ce cauza a schimbat pozitia lor?! Cauza a fost, dupa banuiala lor, o plangere penala la Parcetul de pe langa Judecatoria Sfantu Gheorghe, pe care a facut “cersetoarea” (sotia), in legatura cu terenul lor unde locuiesc. Cazul era cercetat de politia din Chichis. Nu erau multumit cu rezolutie si faceau plangere la Prim – procuror, in care plangere faceau niste afrimati, ca exista suspiciunea, ca chiar politia din Chichis are vina ca nu primesc raspuns favorabil, nu gasesc ei adevarul.

Acuma am si ajuns la a doa parte a problemei familiei “cersetoarei” cu politia din Chichis. Faceau o plangere penala la Parcehtul de pe langa Judecatoria Sfantu Gheorghe, anterioara celei amintit de mai sus, dar cu inaceasi tema, au atacat un contract de vanzare cumparare, ca este vandut mai mult in el, de cat au avut in posesie lagala vanzatori. Politaiul Craciun Adrian a anchetat pe ei si a vrut sa convinga, ca nau dreptate. A vrut sa demonstreze lor, prin calcul, ca vanzarea este legala. Sotul n-a inteles asa imediat calculele si a spus ca nu intelege. Politaiul zicea soltului, arogant si amenintator, ca “nu vreti s-a intelegeti.” Dar la calcul politaiul Craciun a pacalit, a dus in eroare pe ei si din cauza asta ei au retras plangerea, scriind ca este totul in ordine, au gresit ei, ca nau pretenti. Dar acasa a recalculat sotul si a iesit la iveala, ca era pacalit de agentul Craciun.

Proprietarii, care au vandut partea lor, surori si mama lui “cersetoarei”, intr-o parte au vandut mostenirea lor, din cauza asta, a folosit sotul, certificatul de mostenitor, ca sa arata, dovedeasca ce au avut in posesie mod legal vanzatorii. Agentul Craciun a folosit certificatul de mostenitor ca sa duca in eroare pe ei. La inceputul actului de certificatul de mostenitor, la inceput era trecut toate averea defunctului, tatal “cersetoarei”, dupa, era trecut ce este, care cote sant introdus in masa succesorala, ca nu era totul inclus, o cota nu era introdus in masa succesorala. Agentul Craciun a folosit cota totala, dupa care nu aveau dreptate si nu luase considerare ca o cota nu este inclus in succesiune.

Nu de mult a intrebat sotul “cersetoarei” de la o cunostinta din Bucurest, cunoscator al legi si a zis, ca nu era legal, ca politaiul a influentat la scrisul de declaratie – intr-un mod indirect.

Despre lucrul asta a scris sotul “cerstoarei” pe internet si pe saituri oficiale si se pare ca a avut efect. Au facut o noua plangere, in alta tema si ancheta nu este dat politiei Chichis, ancheteaza politia municipala Sfantu Gheorghe.

Mai a avut exces de zel agentul Craciun Adrian. Intr-o iarna familia “cersetoarei” n-a avut lemne si a mers ca sa aduca de la Raul Negru, ce a adus apa, crengi uscate. Dar totus au mers la politie ca sa intrebe ce se poate si ce nu. Stiau de la apale, ca ce este adus de apa ie voie, chiar inseamna curatire. Dar au vrut sa intrebe de la agentul Craciun, el era la post numai, dupa masa, ca crengile uscate se poate taia?! El a vrut sa interzica lor si crengile uscate care erau pe marginea raului, adica adus de viitura – la care nu a avut dreptul, dupa agentul Craciun. A spus ca raul nu este a lor, si nau voie nici la crengi adus de viitura. Intr-o tara unde padurile sant in cale de disparitie din cauza furtului, omul sarac nare voie nici la crengile uscate de pe marginea raului, interzice politaiul.

 

Intamplari pseudo-zen – Cum urici pe aceea munte?

Intamplari pseudo-zen – Cum urci pe acea munte?

Meșterul și Titok Tóni se-ndreptau încet spre munte. În ciuda încetinelii, au obosit și s-au oprit pentru a răsufla puțin. Meșterul îl întreabă pe Tóni:

- Tóni, cum urci tu pe muntele ce atârnă între Cer și Pământ?

 

Intamplari pseudo-zen – A fi prea bogat în cunoștințe mistice

Meșterul și Titok Tóni colindau încet pe drumuri. Tóni vroia să-l uluiască pe Meșterul său prin cunoștințele sale mistice. După ce Meșterul s-a săturat de atâta vorbăreală, a zis:

- Dacă ești prea bogat în cunoștințe mistice, ia un cuțit, du-te la malul râului, taie o creangă de salcie și cioplește-o cum îți taie capul.

 

Intamplari pseudo-zen – Doar voi doi

Ceața de toamnă era deasă. Meșterul și Titok Tóni se-ndreptau încet spre munte. Acolo sus Soarele sclipea. După o lungă tăcere Meșterul a zis:

- În drum spre creasta muntelui, sunteți doar voi doi, Muntele și Tu. Aceasta este veritabila libertate.

 

Reflectii spirituale – Ganduri despre posibilitatea comunicarii si esenta apofatica a omului

Receptia, importanta receptiei tine de omul exteriorizat, de omul occidental. Ea este, de fapt, o agresiune ascunsă, al cărei scop este acela de „a fi receptat cum trebuie”. Cu alte cuvinte, este o fortare ascunsă, pentru ca versiunea ta să fie acceptată.

Comunicarea, schimbul de idei sunt altceva. Schimbul de idei are loc pe bază de discernământ, care, la rândul lui, are la bază ceva interior/omul interior; ea nu are loc doar pe planul constiintei. Comunicarea presupune un fundament – si anume, acela al interioritătii.

Dacă spui adevărul neapărat, tot agresiune inconstientă este. De-a lungul istoriei, agresiunea a fost întotdeauna mascată de adevăr.

Adevărata artă este însăsi alegerea momentului în care spui, timpul potrivit – cu alte cuvinte, când trebuie „să spui” sau „să nu spui”. Iar „omul interior” stie, prin simtul său interior, când trebuie si când nu trebuie să spună.

Obligatiile rigide – conform cărora ceva „trebuie”, neapărat – constituie problema omului care s-a exteriorizat si si-a pierdut identitatea interioară – si, prin urmare, nu mai are simtul momentului potrivit. Dacă poti cunoaste momentul potrivit din interiorul tău, atunci vei prezenta în mod firesc adevărul „asa cum trebuie”, pentru că interiorul stie cel mai bine „cum trebuie” făcut acel ceva; el stie cel mai bine cum poate fi exprimat astfel încât să fie în rezonantă cu ceea ce comunici. Adevărata comunicare este bazată pe rezonanta sufletelor; ea nu este, asa cum s-ar crede, o potrivire corectă, bazată pe ratiunea pură. Omul exteriorizat, fără identitate interioară, gândeste numai în termenii unei „potriviri” exterioare, ai unei corectitudini exterioare, numai în planul suprafetei.

Cine trăieste pe ambele planuri – atât pe plan vertical, cât si pe cel orizontal; în exterior si în interior – nu pune corectitudinea exterioară pe primul loc, în maniera sa de comunicare. Dimpotrivă, aspectele primordiale pentru el sunt scopul si modul de comunicare, iar ele reprezintă Totalitatea – totalitatea omului, adică verticalul, transcendentul si orizontalul deopotrivă. Comunicarea se bazează pe un mod de a fi, si anume, pe modul de fi Întreg, adică pozitionat central în cadrul diferitelor planuri: vertical si orizontal. Comunici ceea ce esti tu însuti. Procedând astfel, vei cunoaste si modul, si momentul comunicării, pentru a realiza ceva integral, în care comunicarea este parte dintr-un Întreg, din Totalitatea existentei si a omului.

Comunicarea este un lucru existential. Momentul potrivit este un element existential în viata Fiintei. Baza comunicării nu este un lucru la care ajungem prin intermediul unor cunostinte ale mintii noastre. Ceea ce merită a fi comunicat este întelepciunea. Întelepciunea constituie atât continutul comunicării, cât si modul în se face aceasta. Întelepciunea te trezeste la Realitate, la realitatea omului interior, la Realitatea Fiintei – care este văzutul si nevăzutul. Omul „corectitudinii” trăieste numai în planul văzut; nu trăieste în adevărata realitate, nu cunoaste ceea ce este ascuns în nevăzut.

Cu adevărat valoroasă este numai comunicarea care te trezeste la Realitatea adevărată care se află ascunsă în tine, unde sunt ascunse lucruri pe care nu le cunosteai. Aici are sens numai o „potrivire” a interioritătii, care nu se realizează sec, după clisee pur mentale. Potrivirea creează linistea în care stai si în care se vrea a fi comunicat ceva. Asadar, baza corectitudinii nu este ratiunea, ci linistea, în care prind viată continuturile interioare care au potentialul de a fi în rezonantă.

A sta în liniste, în asteptare, pentru a fi deschis ascultării celuilalt permite o perceptie a comunicării „asa cum trebuie”. Pentru a fi deschis către ascultarea celuilalt, trebuie să cobori în realitatea ta interioară, în propriul tău „nevăzut”. În acelasi mod, este vorba si de o trezire. Comunicarea este si o transformare a două persoane, în paralel. A asculta înseamnă a fi deschis; capabil, în interiorul tău, de transformare.

Comunicarea este un mod de a trăi în Totalitatea Fiintei – si nu efectuarea unui schimb de date într-un mod „corect”, conform gândirii omului pur rational.

Armonia Fiintei constă în armonia dintre cele de sus si cele de jos. Comunicarea depinde de armonia dintre constiintă si suflet, dintre suflet si minte – dacă mintea e trează. Armonia mintii cu sufletul se realizează în liniste, în linistea Începuturilor de dinainte de Început. Armonia constiintei cu sufletul tot în liniste eternă se realizează – care îi este dată omului instantaneu, fără efectuarea vreunor „tehnici” externe, ci doar prin simpla sa prezentă imediată.

Afirmatia care face posibilă comunicarea se naste din linistea eternă a Începuturilor – cu alte cuvinte, ea este Revelatie; un fel de revelatie; seamănă cu o revelatie. Comunicatorul suprem este Dumnezeu. Comunicarea Sa, ca Revelatie, este posibilă pe baza asemănării cu El – prin intermediul unui element comun, care se găseste în interiorul nostru. Ceea ce este comun lui Dumnezeu si omului, în interiorul omului, este apofatic. Ceea ce este apofatic este înrudit cu linistea. Apofaticul se activează în liniste, în linistea Începuturilor. Comunicarea autentică se naste din linistea apofaticului interior al omului. Omul se întâlneste cu Dumnezeu acolo unde seamănă cu El cel mai mult: în esenta lui apofatică. Iar omul se întâlneste cu celălalt om acolo unde sunt cel mai aproape, în esenta apofatică. Comunicarea este o întâlnire dintre oameni, care are loc chiar în plan apofatic, în nevăzut, adică în Realitatea profundă. A trăi în Realitatea profundă – care este baza realitătii externe – constituie baza comunicării prin Realitate; căci fără o Realitate trăită profund, nu există comunicare.

Nu există o metodă a comunicării dintre fiinte, dintre oameni; metoda însăsi se află în Totalitatea Fiintei, atunci când ea este trăită. Comunicarea corectă, perceptia corectă este posibilă doar în Fiinta trăită în deplinătatea ei. Si totul este posibil în trăirea prezentei Începuturilor, căci fiecare comunicare este revelatia fiintei; fiecare comunicare este trezirea Fiintei în om, ajunsă în starea de a fi revelată. Comunicarea are valoare doar dacă este revelatoare, dacă este trezitoare la Realitate – la cele văzute si nevăzute.

Posiblititatea de a comunica există în liniste, căci în liniste, Totul este prezent. Prezenta imediată a Totalitătii în liniste deschide posibilitatea comunicării, adică posibilitatea de a Revela.

În crestinism, temeiul comunicării este Revelatia însăsi, Verbul Întrupat, care leagă Fiinta necreată de cea creată, cele de sus si cele de jos, si care, în zona cea mai apropiată nouă, este apofaticul sufletului nostru. Comunicăm „corect” atunci când Verbul revelat vorbeste în cuvintele noastre – căci ele sunt cele care fac legătura dintre „jos” si „sus”.

Crestinismul exprimă ideea profundă potrivit căreia actul comunicării este posibil chiar prin planul nevăzut, prin Sfântul Duh – El fiind cel care revelează Fiinta ascunsă în lucruri, în simbolurile ei si în cele ale sufletului.

Vasile Băncilă scria, referindu-se la cultura Occidentului, că este o cultură a omului care imită, dar numai la suprafată. Într-o cultură de acest fel, comunicarea este numai o imitatie de suprafată, prin care nu se ajunge la o întâlnire adevărată, revelatoare, trezitoare. Numai când interiorul este mort se recurge la imitatie. Interiorul e viu acolo unde există trezvie, atentia spirituală. Trezvia dă atentie în comunicarea cu celălalt. Receptarea nu este o corectitudine imitativă, nici o atitudine prin care afirmi sau primesti; a fi receptiv înseamnă, de fapt, a fi în stare de trezvie. Iar trezvia înseamnă a vedea ceea ce ESTE, adică Fiinta, Realitatea. Trezvia este prezentă. Receptivitatea este corectă si reciprocă numai dacă esti prezent în Fiintă.

Receptivitatea înseamnă sensibilitate. Esti sensibil, dacă esti în stare de trezvie. Deplinătatea Fiintei se simte doar în stare de trezvie. Trezvia omului înseamnă a trăi din plin Fiinta. Fiinta este cea care dă posibilitatea de a fi în stare de trezvie.

Trezvia este asteptarea în noapte; în noaptea sufletului. Ceva se naste din interior. Comunici ceva care a luat nastere în noaptea sufletului. Comunici ceva care nu s-a realizat prin ceva prestabilit, prin ratiune. Comunici ceva care s-a născut din Realitatea adâncă, din nevăzut. Imitatia vine din ratiunea pură, care prestabileste întotdeauna, unde nimic nu se naste din nevăzut, din apofaticul omului si al Domnului. Imitatia poate fi învinsă printr-o asteptare în noaptea sufletului. În Verbul Întrupat, necreat, nu este nimic prestabilit; este doar Ratiunea divină, care nu este prestabilită si din care izvorăste cea mai curată comunicare.

 

 

 

Reflectii spirituale – Potentialuri pentru un mesianism romanesc

Ceea ce scrie Noica despre cultură este foarte artificial. Cultura se naşte, nu se construieşte prin fapte. Cultura nu poate fi o viziune a viitorului – căci acesta trebuie făptuit, construit. În sens profetic, axată pe latura verticală a vieţii, da; ea poate fi centrată pe transcendenţă. De altfel, cultura în sine nu are nici un sens fără transcendenţă. O cultură bazată pe transcendenţă constituie reîntregirea omului, întoarcerea acestuia către Totalitate.

Fundamentele culturii sunt arhetipurile – chipurile eterne ale sufletului, care sunt, totodată, şi o reflexie a transcendentului. Ele sunt, aşadar, chipurile transcendentului – sau prezenţa acestuia se manifestă în chipuri. Chipurile fac cu putinţă comunicarea dintre suflet şi conştiinţă.

Chipurile sufletului îşi fac simţită prezenţa în mod spontan – nu printr-o hotărâre prealabilă a omului – şi printr-un proces de construcţie. A face din cultură un scop în sine e o eroare, deoarece cultura nu se poate construi într-un manieră volitivă; ea se ridică singură din adâncurile sufletului, din abisalul omenesc. Caracterul volitiv al Occidentului nu are nimic în comun cu tipul de cultură care se ridică firesc din „tavernele” sufletului omenesc.

Cultura are mai multă legătură cu natura; nu cu raţiunea, aşa cum i se pare minţii occidentale.

Occidentalul a acumulat o serie de cunoştinţe raţionale, pe care el le numeşte valori culturale, dar care, tocmai din cauza caracterului lor pur raţional nu-şi au rădăcinile vitale în suflet şi în natură. Problema occidentalului constă în faptul că tratează sufletul ca pe ceva desprins de natură; în concepţia lui, între suflet şi natură există o prăpastie.

Însă fără natură, sufletul nu are sens.

Cred că viziunea aceasta vine din gândirea greacă. Mi se pare că la Platon, materia şi sufletul sunt văzute ca fiind în contradicţie. De aici vine concepţia occidentală a faptului că sufletul nu are nici o legătură cu natura.

Chipurile fundamentale ale sufletului sunt aceleaşi cu cele din natură. O cultură fără natură este o cultură moartă. Însă chipurile naturii sunt şi chipurile transcendeţei: asta înseamnă că baza ontologică e aceeaşi – iar aici, cultura occidentală are o falie.

Să nu uităm că termenul „cultură” vine din „cultus”, care are un sens religios. Cultul era practicat în scopul reintegrării în Totalitate. În înţelesul lui organic, verbul „a cultiva” înseamnă „a transforma”. Scopul acestei transformări era tot reintegrarea în transcendent.

În ortodoxie, îndumnezeirea este o transformare interioară, care te pregăteşte pentru unirea cu Dumnezeu. Asemănarea cu El şi dobândirea îndumnezeirii te fac apt pentru a te uni cu El.

Chipurile sufletului sunt semne şi prezenţe ale Întregului. Scopul omului este acela de a fi întreg. Cel care este întreg întru Dumnezeu este doar cel care seamănă cu El. Prin chipurile sufletului, reuşeşti să fii întreg. Dacă aceste chipuri ale sufletului – arhetipurile – sunt bazele culturii, atunci înseamnă că scopul culturii este acela de a-l face pe om întreg, de a-l integra pe el şi pe întreaga omenire în Totalitate, în Întregul transcendent. Cultura fără transcendenţă, adică fără experimentarea directă a transcendentului, nu este cultură; este schizofrenie.

Prin ceea ce afirm, însă, nu vreau să „condamn” românul, spunând că din cauza faptului că trăieşte în prezent, nu are o viziune de viitor; nu vreau să acuz poporul român că duce o simplă existenţă vegetativă. A trăi în prezent înseamnă a trăi în eternitate, iar asta înseamnă a trăi în totalitate, adică într-o cultură împlinită. Cultura eternităţii este contrariul culturii occidentale, care este o cultură a formei şi a cantităţii. Cultura totalităţii, chiar dacă este simplă în formă şi calitate, exprimă foarte mult cu mijloace simple şi mai puţine. Cultura occidentală este bogată în forme şi mijloace, dar esenţa verticală, transcendentală, se pierde în bogăţia de forme. În simplitatea lui, un mic locaş de închinăciune din lemn, din Oltenia, de secol XIX, este o formă cu o încărcătură transcendentă mult mai mare decât Catedrala Sfântului Petru din Roma.

Românii au o cultură a transcendeţei; ei nu trebuie să maimuţărească Occidentul; nu trebuie să facă nimic în maniera occidentală. Românul trebuie să stea pe temelia sufletului lui, căci cultura se naşte din suflet, pentru suflet, fără un scop în sine – şi asta e destul. Iar acesta e un ideal de identitate naţională.

Ne putem întreba, totuşi, ce fel de destin, ce fel de rol pot juca românii în Europa, în lume. Ce-i pot oferi ei, Europei?

Ca să putem răspunde la această întrebare legată de destinul românilor, trebuie să avem în vedere ceva de natură profetică, care vizează Întregul, transcendentul. Apoi, trebuie să reflectăm asupra culturii occidentale şi să observăm punctele în care ea suferă, pentru a putea oferi o soluţie de natură profetică.

La baza culturii există probleme eterne şi rezolvări eterne. Aceasta înseamnă că vocaţia românului trebuie să se îndrepte către ceva de natură eternă. Omul occidental suferă din cauza unei probleme eterne a omului, care până acum nu era atât de acută: cea legată de armonia dintre minte şi suflet, de armonia conştiinţei, de armonia dintre raţiune şi suflet.

Că problema raţiunii umane este una eternă o dovedeşte şi ceea ce scrie Noica în legătură cu modul de gândire al poporului român, atunci când face referire la înţelepciunea românilor vizavi de raţiune: „Avem, noi, românii, un proverb curios: «Unde e minte multă, e şi prostie multă.»”.

Mistica ortodoxă, isihasmul e o vindecare. Ea îi poate oferi Occidentului o sursă de inspiraţie pentru vindecare – pentru că Occidentul este grav bolnav. Isihasmul este o valoare spirituală încă vie, a românilor; ea nu este epuizată, ca religiile orientalilor. Isihasmul poate reda sensul adevărat al unei culturi şi scopul ei adevărat, acela al reintegrării omului în Transcendent.

Nimeni nu se gândeşte la faptul că arhetipul „Împărăţiei Cerurilor” dinlăuntrul nostru, despre care vorbea Iisus, este un chip autentic al culturii autentice; că simbolizează, de fapt, cultura care şi-a împlinit scopul: acela al reintegrării.

Omul poate spune că viaţa nu este niciodată fără probleme, că Împărăţia Cerurilor nu înseamnă o viaţă fără probleme; că Iisus chiar a vorbit despre faptul că viaţa este un şir lung de suferinţe. Pentru Iisus, viaţa şi suferinţa nu erau incompatibile cu Împărăţia Cerurilor. Iisus nu era un idealist, ci un realist. Totalitatea vie nu este perfecţiune; ea include chiar şi imperfecţiunea, umbra omului – dacă vorbim despre om ca existenţă totală.

Românii pot să-i ofere Europei o profeţie întru eternitate a lui Hristos, care, în creştinismul occidental, nu a stat niciodată în centrul vieţii religioase. Cultura se înfăptuieşte pe temelia unei viziuni profetice. Aşa cum spuneam, cultura nu este o creaţie a conştiinţei raţionale care premeditează cu calcul raţional şi hotărăşte şi acţionează volitiv; cultura este o viziune profetică, o viziune a totalităţii, în care spiritul şi materia sunt în armonie, nu în contradicţie, aşa cum s-a întâmplat în cultura europeană de la greci încoace. În isihasm, nu există problema chinuitoare, artificială, schizofrenică, a omului occidental „împărţit” între spirit şi materie. Din această cauză, isihasmul este o soluţie, ca sursă de inspiraţie pentru vindecarea bolii occidentalului: contradicţia dintre spirit şi materie, adică dintre conştiinţă şi suflet.

Sensul mesianismului este tot de a reintegra, nu de a rezolva probleme. Cu alte cuvinte, el poate lega materia cu spiritul, omenescul cu transcendentul, pentru ca omul să fie întreg, prin întruparea lui Hristos. Acesta trebuie să fie mesianismul românesc: un mesianism etern.

 

Reflectii – Tonul de executor judecătoresc al ministrului culturii, domnul Kelemen Hunor, în privinta autonomiei

Dl. Kelemen Hunor, ministru al culturii, a declarat, nu de mult, cu tonul unui executor judecătoresc, că „sigur că vom obtine autonomia”. Dar aduce oare vreun folos acest ton relatiei româno-maghiare din România?! Nu cumva poate genera niste resentimente fată de maghiarii secui?!

Prin anii nouăzeci ai secolului al XIX-lea, Valeriu Braniste, publicistul „Tribunei” din Sibiu, a participat, ca jurnalist, la procesul Memorandistilor de la Cluj. Ajuns acolo, a stat la hotelul Biasini, împreună cu un coleg de breaslă. La un moment dat, vrând să vorbească în româneste cu angajatii hotelului, a constatat că acestia nu întelegeau limba română – moment în care colegul său a comentat (ca si Kelemen Hunor, astăzi) că: „lasă că sigur or să vă învete ăstia în curând româneste”. Episodul se petrecea cu douăzeci de ani înainte de Trianon si avea să se adeverească. Întocmai ca o profetie.

Am pus în paranteză comentariul „ca si ca Kelemen Hunor”, pentru a face o comparatie între două evenimente. Ca român, colegul lui Braniste vorbise cu siguranta majoritarului (si, nota bene, pe vremea aceea încă exista Austro-Ungaria). Desi făceau încă parte din Imperiul Austro-Ungar la ora respectivă, ungurii n-au constientizat că sunt minoritari – si ceva s-a schimbat: orgoliul maghiar, gândirea de tip „reich”, de tip imperialist, nu le-a lăsat loc să reflecteze asupra schimbării vremurilor; pe de altă parte, românii erau siguri că venise momentul oportun – momentul lor. Mi se pare interesant de amintit comentariul renumitului psiholog Sigmund Freud, la Viena, în timpul primului război mondial: ungurii nu-si dau seama ce pericol mare îi asteaptă – tara lor va pieri si va fi împărtită, în mare măsură.

Problema tonului lui Kelemer Hunor, atunci când afirmă că „sigur vom obtine autonomia”, siguranta cu care vorbeste – toate acestea nu prea au fond – le lipseste fundamentul motivatiei colegului lui Braniste. Noi nu suntem majoritari în Ardeal. Secuimea e mică, cum s-ar spune. Nu este nici momentul oportun pentru noi, secuii, asa cum l-au avut românii din Ardeal la vremea respectivă. Nu stiu… dar observ că unii politicieni maghiari vorbesc despre drepturi cu arogantă, ca si cum aici ar fi încă Austro-Ungaria. Aroganta maghiarilor si a secuilor nu s-a sfârsit odată cu Austro-Ungaria; dimpotrivă, i-a supravietuit acesteia. Aroganta si gândirea de tip „reich”, imperialistă, există încă – si din cauza asta nu se poate nici dialoga, nici convietui cu românii.

Apoi, încă o diferentă fundamentală, foarte importantă, este cea legată de siguranta de sine a românilor din Ardeal, înainte de Trianon si siguranta de sine si aroganta secuilor: miscarea românilor a fost o miscare care venea din străfundul, din subconstientul national al românilor – o adevărată vointă natională. Era o exprimare autentică a vitalitătii românesti din Ardeal. Vointa de autonomie a secuilor nu e o exprimare a vointei subconstientului national si nici a vitalitătii nationale a acestora; este doar o inventie a mintii, nu exprimă atâta elan vital, ca la românii din Ardeal. Din cauza asta există si o anume nesigurantă în solicitările de autonomie, sub masca unei arogante a exprimării si a unei false sigurante, asa cum este afirmatia lui Kelemen Hunor. Iar miscarea autonomistă este legată de subconstientul national al secuilor, care, privind din alt unghi, nu este numai o inventie a mintii, ci si exprimarea frustrării subconstientului national secuiesc, în raport cu constiinta natională. Siguranta de sine a românului din Ardeal era o sigurantă autentică, o exprimare a vitalitătii neamului, iar prin acest lucru, ea e la polul opus sigurantei de sine a secuiului, asa cum este ea exprimată în solicitarea autonomiei, de vreme ce aceasta din urmă ascunde ceva nesigur, o anume disperare, un efort disperat.

Siguranta manifestată de Kelemen Hunor ascunde ceva nesigur. Siguranta secuiului nu este autentică, precum cea a românului; este o disperare mascată de o sigurantă de sine arogantă.

Nesiguranta de sine a secuiului vine chiar din izolare, din neacomodarea la noile conditii de după Trianon. Nesiguranta de sine a secuiului si maghiarului are si un fundal istoric mai vechi – însă nu despre asta vreau să vorbesc aici, pentru că nu tine de subiectul de fată (desi în alte articole am discutat si despre acest aspect si o voi mai face si pe viitor). Cu toate acestea, as vrea să punctez aici un lucru, apropo de conexiunea cu trecutul nostru: nesiguranta de sine actuală este legată de orgoliul maghiar, ambele fiind, de fapt, exprimarea unei frustrări istorice si având la bază niste probleme de identitate spirituală ale maghiarimii, în istorie, care nu au fost niciodată constientizate. Acestea sunt adevăratele probleme, pe care o eventuală autonomie nu le va putea vindeca – desi le-ar putea cel mult „astupa” cu un succes aparent, pe care l-ar reprezenta autonomia în acest caz si nimic mai mult.

Unii politicieni maghiari, precum Tőkés, sunt siguri, atunci când solicită autonomia, că de vreme ce suntem în UE, aceasta, ca un mântuitor, va obliga România să le dea secuilor autonomia. E o iluzie. De aici se vede faptul că maghiarimea si secuimea sunt conduse de niste politicieni orbi – de niste oameni care fabrică iluzii si conduc cu iluzii. UE nu respectă nici măcar autonomia natională a tărilor care au aderat recent la Uniune. Cum să le dea autonomie secuilor? E o stupiditate. Unii politicieni secui si maghiari consideră că Uniunea Europeană e un fel de restaurant, unde nu trebuie decât să faci comanda si vei primi ce doresti – si gratuit. Unii cred că UE este locul în care toate lucrurile vor evolua pe placul secuilor, al minoritătilor, pentru o mai mare libertate si o rezolvare a tuturor problemelor. Anumiti secui sau maghiari, ca Tőkés, văd în UE o „împărătie a cerurilor”, prin care se obtine o altă „împărătie a cerurilor” – Tinutul secuiesc.

Uniunea Europeană e altceva. E un sistem care macină orice libertate economică – dar mai ales spirituală (căci adevărata libertate este cea spirituală) – adevărată. Noi, secuii, ungurii, suntem condusi de un iluzionist, de iluzionisti ai Uniunii Europene si ai discursului imperialist.

E nevoie de un alt discurs vizavi de români, prin care să putem introduce discutia noastră despre problemele noastre nationale. Cred că momentul este oportun pentru ca noi, ungurii si secuii să ne schimbăm mentalitatea fată de români.

Un prim pas ar fi renuntarea la tonul arogant, de genul „sigur vom obtine autonomia”, pe care-l abordează Kelemen Hunor; cu alte cuvinte, trebuie să renuntăm la tonul imperial austro-ungar si la orgoliul nostru cultural fată de români, care subapreciază cultura acestora.

 

Nagy Attila (Puli) – Tinutul Secuiesc

 

 

Reflectii – Ultima cetate a romanilor, ungurilor si secuilor este aceeasi: cetatea interiorului, a sufletului

Panoul apărut în comuna Chichis, la intrarea în secuime, cu inscriptia “Székelyföld”, a fost un act propagandistic al UDMR-ului, fiind întreprins înainte de alegeri.

Totusi, din puctul de vedere al secuilor, el nu este lipsit de semnificatie. El ascunde un lucru foarte important pentru secui si pentru maghiari: pentru ei, semnele exterioare – si anume, „suprafata” – sunt importante; e important faptul de „a arăta”. Însă nu interesează faptul că ar putea exista si un suport spiritual interior – nu ne întrebăm dacă exteriorul este autentic sau nu – sau dacă el este accentuat tocmai dintr-o criză a identitătii si are, de fapt, rolul de a camufla anumite lucruri? Nu cumva, pentru noi, identitatea noastră natională se confundă cu un orgoliu national golit de continut, cu un orgoliu cultural care depreciază tot ce este în jur?!

Europa, UE este un nou turn Babel. Europa va fi sufocată chiar de către propriile si multiplele ei mijloace.

Eu am învătat de la români valoarea simplitătii, un lucru devalorizat de orgoliul cultural maghiar. În cartea sa despre vitalitatea românilor, Iorga scria foarte frumos despre cât de putine si de simple erau mijloacele cu care voievozii români îsi conduceau tara.

Când aceste mijloace se înmultesc, vitalitatea poporului scade.

Tot Iorga scria că forta românului era de ordin interior, nu exterior. Filozoful român Vasile Băncilă atrage atentia asupra faptului că statul modern nu este decât ceva teoretic, extern. Într-un interviu publicat pe pagina de internet www.certitudinea.ro, părintele Iustin Pârvu spune: „România nu mai există azi decât cu numele” – or asta trimite exact la ceea ce a spus Băncilă: dominatia teoreticului, a exteriorului. Episcopul ortodox Andrei Saguna, în Ardealul secolului XIX, când tinerii români ardeleni mergeau la studii la Pesta, spunea că nu este important ce găină cloceste ouăle, ci faptul că găina va proveni din ouă. Adică trebuie să fii ceea ce esti tu, în interior; trebuie să-ti urmezi tiparele interiorului tău. Gheorghe Sărac, solist popular din Bihor, spunea, recent, la radio, că noi, românii, în istoria noastră din Ardeal nu am avut cetăti din piatră, ca ungurii; în schimb, cetatea noastră era sufletul nostru. Si cetatea sufletului românesc a învins cetatea mahiară, din piatră.

Personal, cred că aceasta este cea mai mare lectie pe care românii le-au dat-o ungurilor: că interiorul poate să si învingă exteriorul – sau „teoreticul”, cum spunea Băncilă. Cuvintele acestui artist popular ne atrag atentia într-un mod deosebit, dacă ne gândim din perspectiva autonomiei: dacă în istorie, cetătile noastre, exteriorul teoretic nu ne-au apărat, pe noi, ungurii, secuii, o nouă formă a teoreticului – autonomia – va fi, oare, eficientă? Eu îi spun secuiului că exteriorul e important; dar fără suport interior, cetătile noastre nu au avut un sprijin interior; cetatea maghiară nu a fost clădită pe arhetipul interior al cetătii – care este o sursă de energie care vitalizează piatra exterioară.

Dar unde ne întâlnim noi aici, ungurii, secuii si românii? Cioran scria că pierderea identitătii unui neam începe de la uzura cuvintelor. Mie mi se pare că această uzură a început să-i cuprindă si pe români. Asadar, mai precis, ce avem comun, în destinele noastre? Teoreticul nu este în apărarea noastră. Autonomia e o iluzie, dacă ne uităm la pericolul pe care-l reprezintă Occidentul. Mijloacele exterioare sunt uzate; cuvintele sunt uzate. În interviul de pe site-ul www.certitudine.ro, părintele Iustin Pârvu spunea că nu avem la îndemână nici un fel de mijloace exterioare, nici vreo formă de protest împotriva Occidentului; doar interiorul ne-a mai rămas – lucrarea dinăuntru, rugăciunea inimii. A trecut timpul religiozitătii pur formale, numai de aparentă.

Si atunci, cum putem „sufla” vitalitate în cuvinte? Ceea ce dă vitalitate cuvintelor sunt arhetipurile, chipurile sufletului, semnele transcendentei si, totodată, prezenta transcendentei. Chipurile sufletului primesc vitalitate, se activează doar în liniste. Linistea va fi cel mai simplu mijloc de a ne apăra identitatea natională.

Învătătura Sfântului Grigorie Palama despre energiile necreate ale lui Dumnezeu trebuie să fie o realitate în sufletele noastre. Energiile dumnezeiesti sunt cele care dau vitalitate chipurilor, cuvintelor cu care putem confrunta Occidentul. Energiile lui Dumnezeu sunt active – lucrează – în liniste.

În liniste putem practica trezvia. Inamicul înseală, ocoleste cu o tehnică rafinată rezistenta prin forme, prin institutii, prin teoretic, adică rezistenta în planul vizibil. Trebuie să rezistăm în planul nevăzut, prin atentia spiritului, a sufletului. Nu e suficient să ne păstrăm identitatea noastră natională numai prin forme; trebuie să ne păstrăm aceste forme printr-o atentie spirituală, printr-o trăire a identitătii înăuntrul nostru, prin trăirea chipurilor sufletului, care duc la transcendentă.

Voi, românii, trebuie să vă aduceti aminte de ce au spus Iorga, Saguna. Trebuie să-i urmati pe călugării vostri isihasti. Ca natie, nu ati pierdut încă totul. Încă aveti fântâni curate, cu apă proaspătă, în ortodoxia voastră.

Noi, ungurii, avem o situatie mult mai precară si de mai mult timp, pentru că n-am avut niciodată un suport cu adevărat spiritual cum a fost ortodoxia, pentru români; din cauza asta ne-am confruntat întotdeauna cu o criză identitară, cu o criză spirituală. Aceasta este adevărata noastră problemă – si nu asa-zisii inamici exteriori. Cu toate acestea, însă, solutia ultimă e aceeasi, pentru noi toti: cetatea dinăuntru. Iar când ultima noastră sansă este cetatea noastră interioară, nu are sens si nici nu e loc pentru confruntări între noi – secui contra români si invers.

 

 

Reflectii – Două atitudini minoritare diferite fată de români: a secuiului Kelemen Hunor si armeanului Varujan Vozganian

De fapt, articolul meu este doar un comentariu pe care l-am scris sub articolul lui Miron Manega, intitulat „Două atitudini etnice: cum se raportează ungurii si armenii la poporul român”, publicat pe blogul acestui domn, „România în diasporă”.

KELEMEN HUNOR: „Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI, cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni”.

VARUJAN VOSGANIAN: „Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ungurii din Transilvania sau ca ruşii din Moldova, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi în istoria modernă a românilor nici un eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit”.

Eu îl cunosc personal pe Kelemen Hunor, încă de la Universitatea Babes-Bólyai, unde am fost colegi la cursurile de jurnalistică. Un comportament, o prezentare slefuite, vorbe bine cântărite, chiar cântărite bine, ca nu cumva să spună ceva esential – adică, pentru a nu spune nimic.

Ungurimea si secuii trăiesc de aproape o sută de ani, de la Trianon încoace, tot în doliu national, tot cu nostalgii după Ungaria mare. Întelepciunea Vechiului Testament îi avertizează pe oamenii care au înmormântat pe cineva să nu cumva să tină doliu mult timp, pentru că se vor îmbolnăvi. Doliul national maghiar a devenit autodistrugător, tăind elanurile vitale, energiile vitale ale maghiarimii. Trianonul nu a fost „prelucrat” în suflet, în subconstientul maghiar si atunci este distrugător. El trebuie constientizat printr-un „urcus în adâncurile” maghiare ale sufletului, către problemele spirituale care se aflau în spatele Trianonului deja de mai multe secole; probleme spirituale ale sufletului maghiar – frustrări vechi, neprelucrate. A-i învinui pe sârbi, pe români, pe croati, din cauza Trianonului chiar este dăunător, pentru că noi, ungurii, nu vedem niciodată adevăratele cauze ale Trianonului în sufletele noastre – nu ne putem confrunta cu asta.

Pentru mine este foarte interesant să fac o comparatie între două natiuni – si am si făcut (si mai fac) acest lucru, într-o mică măsură, în articolele mele. O comparatie de ordin cultural si spiritual, si anume: ce izvor spiritual au avut românii, datorită căruia au câstigat Ardealul si ce nu am avut noi – si l-am pierdut. Eu văd rădăcinile acestei probleme în diferenta fondului religios: noi nu am avut mistica, la baza religiozitătii maghiare. Românii au avut isihasmul – o mistică vie.

Din cauza acestui doliu national, noi, ungurii, secuii trăim într-un vaccum de identitate; nu ne-am construit o identitate nouă – care ar trebui să fie o dublă identitate (am folosit altundeva termenul „biculturalitate”, dar pentru mine înseamnă acelasi lucru). În cadrul unei majorităti, popoarele cu vitalitate sunt cele cu o dublă identitate; cu alte cuvinte, un popor care are vitalitate se adaptează. Noi, ungurii, avem probleme de identitate – din cauza asta suntem frustrati. Răspunsul domnului Hunor este răspunsul unui om frustrat; si totusi, UDMR-istii ăstia nu sunt chiar atât de frustrati încât să nu aibă capacitatea de a se juca cu partidele românesti – jocul santajului politic. Un proverb românesc spune că politica e curvă, dar cel mai bine a dovedit-o un partid maghiar.

După mine, un popor minoritar poate să-si găsească identitatea numai în relatie cu majoritarii; nu se poate trăi într-un vacuum. Dacă nu trăiesti în armonie cu majoritarii, dacă ei îti sunt niste străini, necunoscutul te frustrează si acest lucru îti consumă foarte mult energiile vitale si creatoare – si atunci chiar esti asimilat, din cauză că ti-ai consumat energiile creatoare.

După mine, drumul secuimii si al maghiarimii este cel al armenilor, al lui Varujan Vozganian si nu cel pe care l-a declarat domnul Kelemen. Pentru că ceea ce propune dânsul este ceva sinucigas pentru secui si unguri.

Un lucru iarăsi interesant pentru mine este faptul că eu am constientizat problema maghiarimii chiar prin prisma culturii române, în „oglinda” duhului ortodoxiei. Ca maghiar, am avut numai de câstigat cunoscând gânditorii români si ortodoxia românească. Astfel, prin însăsi cultura românilor, mi-am întărit identitatea mea secuiască (nu sunt maghiar; eu mă consider secui). Cine consideră, ca dl. Hunor, că este si secui si maghiar si cetătean european, nu este nici una din ele. Acestia sunt cei mai buni cetăteni ai Uniunii – cei care, în realitate, nu au identitate. Este mare păcat că un om fără identitate, ca dl. Hunor, a devenit ministrul culturii. Acesta este marele pericol pentru maghiarime – oamenii ca Kelemen Hunor, fără identitate si cu vorbe goale – nu românii.

Valeriu Branişte, publicist din secolul al XIX-lea, din Ardeal, scria într-un articol că ungurimii îi e teamă să intre în contact cu alte natiuni din Ardeal, în cadrul Austro-Ungariei, pentru că se simte pierdută, în acest contact, din punctul de vedere al identitătii ei. Aici se vede adevărata problemă a maghiarimii, lipsa de identitate adevărată. Din cauza asta au probleme ungurii cu dubla identitate – căci identitatea dublă nu există decât atunci când ai o bază proprie foarte solidă. Ungurimea are numai exterior – un exterior formal, iar rădăcinile ei vitale, arhaice sunt foarte subtiri.

Dar în UE, exterioritatea contează. În „Omul recent”, Patapievici scria că în cultura occidentală, forma este si esentă, si continut – un lucru foarte vechi, în Occident, având în vedere că deja, în scolastică, exista afirmatia „forma dat esse rei ”. Natiunea care trăieste în forma sa, care este totodată si continutul ei, chiar se potriveste foarte bine în Uniunea Europeană fără continut. Din această cauză este european domnul Kelemen.